Eșecul previzibil al procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată
Adoptarea Legii nr. 134/2010, care reglementează Codul de procedură civilă, a marcat o reformă semnificativă a dreptului procesual civil român, având ca scop asigurarea celerității judecăților prin pregătirea riguroasă a procesului anterior primei înfățișări.
Deși noul cod a intrat în vigoare pe 15 februarie 2013, implementarea sa a scos la iveală probleme persistente, care au dus la o prelungire a duratei proceselor civile, în loc să le reducă. Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată și etapa scrisă, stabilite în articolele 200 și 201 din Cod, au generat o fază pre-judiciară ce poate dura între șase luni și un an, fără nicio garanție că dosarul va fi mai bine pregătit pentru judecată.
Acest articol analizează cauzele structurale ale acestui eșec și propune soluții reformatoare. În prima parte, se va prezenta istoricul instituțiilor în dreptul procesual civil român, urmat de o examinare detaliată a mecanismului fiecărei instituții, o evaluare critică a performanței lor și, în final, propuneri concrete de lege ferenda.
Codul de procedură civilă din 1865 a consacrat un sistem preponderent oral, în care cererile erau verificate de instanță la primul termen. Deși acest sistem prezenta inconveniente, asigura un contact rapid între justițiabil și instanță, iar primele înfățișări aveau loc, de regulă, la câteva săptămâni după înregistrarea cererii.
Legea nr. 202/2010, cunoscută ca „mica reformă”, a introdus pentru prima dată obligația verificării cererii de chemare în judecată de către președintele completului, dar aplicarea sa a fost ineficientă. Simplificarea a fost promovată de legislația noului Cod, însă a dus la o complicare a procesului, în loc de o accelerare.
Codul actual a structurat faza inițială a procesului civil în două etape distincte: verificarea cererii și etapa scrisă. Acestea au fost inspirate din legislații străine, fără a ține cont de particularitățile sistemului judiciar român, cum ar fi resursele limitate și volumul mare de muncă.
Procedura de regularizare, conform articolului 200, presupune ca judecătorul să verifice rapid dacă cererea îndeplinește cerințele legale. Dacă nu, reclamantul este notificat pentru a aduce corecturi. Deși acest mecanism pare eficient, problemele de fond afectează grav funcționarea sa.
Una dintre principalele probleme este respectarea termenelor. Deși legea prevede o verificare „de îndată”, instanțele nu sunt sancționate pentru întârzieri. Astfel, dosarele pot rămâne blocate în verificare, fără consecințe pentru instanță.
A doua problemă constă în interpretarea extensivă a ceea ce înseamnă o „cerere completă”, judecătorii cerând adesea documente suplimentare, ceea ce depășește limita legii.
De asemenea, sancționarea disproporționată a neregularităților, indiferent de gravitate, duce la anularea cererilor și la o jurisprudență haotică.
Etapa scrisă, reglementată de articolul 201, prevede comunicarea cererii pârâtului, care are la dispoziție 25 de zile pentru a depune întâmpinare. Totuși, comunicarea poate dura luni, iar orice problemă procedurală este amânată pentru termenul de judecată.
Astfel, durata medie a proceselor civile nu a scăzut semnificativ după intrarea în vigoare a noului Cod. Datele statistice arată că, în medie, un dosar civil durează între 6 și 14 luni pentru a ajunge la primul termen de judecată, consumând timp prețios fără a avansa efectiv.
Principalele cauze ale acestui eșec sunt transplantul legislativ neadaptat la realitățile sistemului românesc, absența termenelor imperative pentru instanță și concepția rigidă a procedurilor. De asemenea, blocajele cauzate de nereguli legate de taxa judiciară complică și mai mult procesul.
Propunerile de lege ferenda includ înlocuirea procedurii de regularizare scripturală cu o ședință de cameră de consiliu, unde reclamantul ar fi informat direct despre eventualele nereguli. Aceasta ar putea reduce birocrația și ar permite rezolvarea rapidă a problemelor.
O altă propunere este eliminarea etapei scrise obligatorii, fixând direct primul termen de judecată după comunicarea cererii pârâtului. Aceasta ar facilita un proces mai rapid și mai eficient.
Aceste reforme nu compromit garanțiile procedurale, ci promovează un acces efectiv la justiție, respectând dreptul la apărare al pârâtului. Reforma propusă este realizabilă fără modificări constituționale și ar necesita doar voință legislativă pentru a corecta un sistem care, în prezent, îngreunează accesul la justiție.
